Introducere
Salutare! Aș dori să discut despre situația fragilă a educației, implicația statului în distrugerea acesteia, consecințele lipsei de educație în societate și necesitatea sindicalizării mediului academic.

Eșecul educației

1. Reforma lui Cuza

Educația din România a fost într-o condiție precară din totdeauna, deoarece societatea nu a avut timp să se dedice educației din cauza situației impuse de războaie și regimurile impuse de marile imperii. În ciuda reformei din cadrul Legii nr. 1.150 din 25 noiembrie 1864 pe care a propus-o Alexandru Ioan Cuza, cu implicațiile sale în ceea ce privește laicizarea educației (transferul sistemului educațional de la Biserică la stat) și organizarea sistemului educațional pe cicluri (primar, secundar și superior), aceasta nu a fost eficientă, deoarece structura societății românești nu conferea condițiile necesare pentru a implementa un asemenea model. De asemenea, un lucru nociv al reformei lui Cuza a fost faptul că acesta a preluat modelele educaționale din Vest fără a se adapta la realitatea socio-culturală a României:

Al doilea adevăr, și cel mai însemnat, de care trebuie să ne pătrundem, este acesta: forma fără fond nu numai că nu aduce nici un folos, dar este de-a dreptul stricăcioasă, fiindcă nimicește un mijloc puternic de cultură. Și prin urmare vom zice: este mai bine să nu facem o școala deloc decât să facem o școală rea, mai bine să nu facem o pinacotecă deloc decât să o facem lipsită de arta frumoasă; mai bine să nu facem deloc statutele, organizarea, membrii onorarii și neonorați ai unei asociațiuni decât să le facem fără ca spiritul propriu de asociare să se fi manifestat cu siguranță în persoanele ce o compun; mai bine să nu facem de loc academii, cu secțiunile lor, cu ședințele solemne, cu discursurile de recepțiune, cu analele pentru elaborate decât să le facem toate aceste fără maturitatea științifică ce singură le dă rațiunea de a fi.

În contra direcției de astăzi în cultura română – Titu Maiorescu

Însă, nepăsarea statului față de educație poate fi constată chiar în relatările lui Mihai Eminescu, în timpul experienței sale de revizor școlar:

Învățătorul nu şi-a primit de 10 luni salariul, pe care nu-l ia decît de la comună.

De asemenea, Mircea Ștefan, relatează condiția profesorilor din acele vremuri:

Statul nu era cîtuşi de puţin preocupat de înfiinţarea unor şcoli pedagogice pentru pregătirea învăţă­torilor…

Mihai Eminescu – Revizor școlar – Mircea Ștefan

2. 1898 – 1947
Cea mai apropiată reformă din educație care a fost apropiată de realitatea socio-culturală a acelor vremuri a fost cea a lui Spiru Haret, deoarece acesta a democratizat și accesibilizat educația, prin construirea de școli în mediul rural și dezvoltarea educației profesionale prin crearea de școli de agricultură. Acest lucru a fost vital pentru societatea românească, deoarece aceasta era profund agrară, aspect ce a ameliorat discrepanța dintre educația din mediul urban și rural. Însă cel mai important aspect a fost constatat de istoricul Florea Ionicioaia, deoarece problema reformei lui Cuza a fost tocmai politica de centralizare a educației, fără a se adapta organic la condițiile socio-economice din fiecare localitate.

Conform istoricului Dinu C. Giurescu, înainte de 1944, sistemul educațional se modifica, introducând în liceu distincția dintre specializările ,,real” și ,,uman”; tinerii aveau posibilitatea de a studia în străinătate, iar profesorii aveau cele mai mari salarii. În plus, pe data de 23 mai 1942, a fost promulgată Legea pentru organizarea învățământului superior prin care sistemul universitar căpăta autonomie, aspect ce permitea:

conducerea, administrarea fondurilor proprii, recrutarea personalului, organizarea activității didactico-ştiințifice, educative şi sociale.

Însă sistemul educațional paralel, cel al meditațiilor, a început să ia naștere în perioada 1939-1943. În plus, abandonul școlar era de 59,8%, iar analfabetismul era la cote alarmante:

În 1930 din totalul locuitorilor care aveau peste 7 ani, 43% nu ştiau să scrie şi să citească. Un procentaj mai ridicat al neştiinței de carte se regăseşte la femei, îndeosebi în mediu rural.”

3. 1947 – 1989
În perioada comunistă, educația suferea schimbări radicale, în ciuda propunerii lor de a accentua democratizarea educației, universalizarea predării în limba română și introducerea manualului unic. Educația era profund ideologizată prin promovarea valorilor comuniste și a conflictului de clasă prin domenii precum materialismul dialectic și economia politică. Efectele unui asemenea regim putea fi constatată chiar prin ,,selectarea elevilor și studenților”, majoritatea fiind din clasa muncitoare, rezultat al dictaturii proletariatului prin care educația era controlată direct de stat. Un asemenea regim a determinat abuzuri în sistemul educațional, deoarece copiii și tinerii care aparțineau din familiile chiaburilor sau a celor cu ,,origini nesănătoase”, nu puteau avea acces la educație. În plus, în ciuda democratizării, analfabetismul era încă la cote alarmante. De asemenea, procesul de dezvoltare a gândirii critice era eradicat, educația axându-se pe memorare și repetiție.

4. 1989 – Prezent
Din 1989, educația este într-o continuă fracturare, deoarece fiecare ministru, 30 până în 2025, aducea schimbări, însă niciun proiect nu le continua pe cele anteriore.

Statul este un parazit social
Mașinăria, numită stat, continuă să aibă același comportament pe care l-a avut încă din 1864, doar să fie avidă de resurse financiare și să fagociteze societatea, iar acum atentează din nou la sistemul educațional. Conform proaspătului demis ministru al educației, Daniel David, educația este tratată doar în termeni economici, aceasta devenind doar o gaură pentru buget…

Din păcate, la acest deficit uriaș care ne poate bloca țara, educația a avut și are o contribuție. Prin decizii poate bine intenționate, dar complet nesustenabile, cum sunt creșterea cheltuielilor cu resursele umane și creșterea fondului de burse, s‑a ajuns în această situație.

Domnule Daniel-Ovidiu David, ați uitat că, în primul rând, dumneavoastră sunteți cercetător!? Sau ați preferat să trădați cauza științei în numele politicii și să slujiți mașinăria!? Sau aveți amnezie și ați uitat că umanitatea s-a dezvoltat tocmai din cauza cercetării și inovației aduse de aceasta!? Și încă ceva…Ați uitat că dumneavostră ați primit finanțare din partea statului pentru studiile de la Mount Sinai School of Medicine!?

În ceea ce privește afirmația domnului Ilie Bolojan este justificabilă, deoarece sunt mulți academicieni, însă nu există, cu adevărat, mulți intelectuali…

Acum trebuie să discutrăm foarte deschis. Sporul pentru doctorate este o practică pe care nu o veţi regăsi în ţările din vestul Europei, este o practică care a fost introdusă în zona noastră. Şi cred că, dacă ar fi să fim foarte corecţi şi foarte cinstiţi, nu de diplome ducem lipsă, ci de competenţe uneori, de mai multă determinare, de mai multă dedicare, de oameni care într-adevăr vor să facă ce este nevoie acolo unde sunt.

Ceea ce a spus domnul Bolojan îmi amintește foarte mult de afirmațiile lui Eugen Relgis în ceea ce privește natura academicienilor:

(Piotr) Lavrov spune că nici o diplomă uni­versitară nu dă cuiva dreptul de a se numi intelectual; el îi numește pe semiculți: sălbateci ai culturii superi­oare.

De asemenea, Relgis critică pasivitatea acestora:

…intelectualitatea e opusă mediocrității; e per­sonalitatea cugetătoare și critică prin care se desvoltă și evoluează civilizațiile. Cultura socială nu e înobilată decât prin acea gândire activă, ce influențează și mul­țimea și civilizația. Nu simipla contemplare și medi­tare e funcțiunea intelectualității; dacă ea nu luptă, cu sine și cu societatea, — dacă opera ei științifică, literară, estetică, nu corespunde vieții umane și na­turale, și dacă ea nu e totodată un aport la progresul cultural și spiritual al omenirii, — intelectualitatea e atunci sterilă.

Umanitarismul și Internaționala intelectualilor – Eugen Relgis

În plus, acesta accentuează rolul intelectualului în schimbarea societății:

Intelectualii nu sânt simple oglinzi, simple reflectoare sentimentale și ideologice ale societăţii. Vorbesc de adevărații intelectuali. Ei sânt „factori de prefacere” și chiar „de răsturnare”…

Umanitarism și socialism – Eugen Relgis și Lotar Rădăceanu

Este timpul ca voi, intelectualii, să ieșiți din turnul de fildeș în care vă aflați! Luptați pentru libertatea cercetării științifice și a gândirii libere!

Consecințele lipsei de educație

Consecințele toxicității statului asupra educației și pasivitatea academicienilor se resimt în răspândirea teoriilor constipației (ups, voiam să scriu conspirației), pseudoștiinței, vrăjitoriei (are consecințe grave asupra integrității fizice) și șarlataniei la orice colț de stradă…

Cine este acest Prof. Gherasim Costinel Florin? Conform acestui individ, este președinte al ASIMIA (Asociației Internaționale de Medicină Integrată și Împotriva Îmbătrânirii).

diplomat în recuperare medicală, kinesiologie, specialist în boli neurologice ale coloanei vertebrale, specialist în recuperare vibrațională, specialist în minerale și pietre care vindecă, specialist în Sistemul ,,Torsal” al Medicinii Integrate;

Am căutat date despre ,,Asociația Internațională de Medicină Integrată și Împotriva Îmbătrânirii” care este doar o fabricație a lui Gherasim Costinel Florin, publicației Monitorul de Făgăraș și câteva altele care fac copypasta.

De asemenea, nu am găsit date despre Gherasim Costinel Florin că are vreun CV sau date care să relateze că acesta ar aparține unui mediu academic. Deci, utilizarea titlului de ”profesor” este utilizată ilegal. De asemenea, nu am găsit alte rezultate despre acest individ în afara publicației Monitorul de Făgăraș care să prezinte activitatea acestui individ.
Unde este Academia Română!? Unde este Colegiul Medicilor!? Unde sunt CNA-ul și Consiliul de presă!?

De asemenea, aș dori să vorbesc despre un anumit tip de ”terapie” și anume, neurografia. Am descoperit că această practică a devenit populară pe social media. Am întrebat ChatGPT-ul dacă asemenea practică este bazată pe dovezi și experimentată științific. Uitați răspunsul…

Necesitatea sindicalizării
Sindicalizarea sistemului educațional reprezintă o prioritate, deoarece toate resursele financiare și materiale destinate educației și cercetării ar trebui gestionate de mediul academic, deoarece atunci va putea să aibă, cu adevărat, autonomie. În plus, atunci își va putea direcționa toate resursele spre dezvoltarea cunoașterii și tehnologiei, aspecte ce au produs schimbări radicale de la domeniul medical până la călătoria în vastul spațiu, crearea gadget-urilor, Internet-ului și AI-urilor pe care le utilizăm astăzi.

Concluzii
Într-o societate profund dezrădăcinată de educație, lumea este în derivă, dominând incultura, pseudoștiința, superstițiile și prejudecățile! Vă rog să distribuiți această postare tuturor profesorilor din toate mediile educaționale (școli, licee, universități), domnului Daniel David și noului ministru, Dimian Mihai.

Surse suplimentare